M-am născut în Pakistan acum 23 de ani, numele meu este Almas. Am ajuns în Italia când aveam 8 ani și jumătate, împreună cu părinții și cei patru frați ai mei.
Îmi amintesc de primul impact cu școala: nici măcar nu știam un cuvânt în italiană și era traumatizant.
Apoi a început o perioadă foarte dificilă pentru mine: divorțul părinților, noua căsătorie a tatălui meu și, din păcate, violența sa continuă împotriva noastră,a copiilor.
La un moment dat, s-s umplut paharul și am decis să cerem ajutor Judecătoriei Minorilor. Din acel moment a început o nouă fază a vieții mele, cu includerea într-o comunitate.
Inutil să spun, nu a fost ușor. Ceea ce m-a salvat întotdeauna a fost capacitatea de a stabili relații pozitive cu ceilalți. Cu Cristina, una dintre educatoare, sunt încă în contact azi și o consider o prietenă.
Când am mers la școală nu am spus nimănui că trăiam în comunitate: voiam să mă arăt puternică și încrezătoare. Nu voiam să mă trateze din milă, voiam să fiu cel mai bun fără privilegii.
Astăzi, însă, datorită unui proiect al municipalității Trento, merg în școli pentru a întâlni studenți. Le spun tuturor experienței mele și ce am realizat, și, că nu este nimic de care să-mi fie rușine. Și în sfârșit știu că nu am nicio vină pentru ce mi s-a întâmplat. Cred că este foarte important pentru noi copiii să mergem la școală și să le spunem elevilor despre noi.
Vreau să împărtășesc mesajul că noi tinerii post-protecție suntem egali cu toți ceilalți, nu suntem marginalizați sau ciudați! Este adevărat, am avut familii cu dificultăți, dar să ne recunoaștem, nimeni nu are o familie complet normală. Fiecare familie are problemele sale.
Îmi place foarte mult ideea de a putea ajuta alți copii și de a-mi pune experiența la dispoziție.
